Căsuţele de porumbei se întorc. După ce au poposit o vreme pe Liternet. Şi uite aşa se vede lumea din căsuţa mea, prin ochii mei de porumbel.
Căsuţe de porumbei
Când mă apropii de blocul meu, cel mai înalt din cartier, încerc să ignor adunarea de pensionare de la colţul blocului, nu le cunosc, nu există. Nu-i privesc în ochi pe cei cu care mă întâlnesc pe scară, în lift, nici atunci când îi salut, nu vreau să le reţin chipul, aş vrea să fiu invizibilă. Ajung la uşa mea – ignorând capul scos cu inocenţă pe uşă, al şefei de palier care vrea să ştie cine trece –, a opta pe dreapta pe coridorul strâmt, lung şi întunecat. Posed una din cele aproape trei sute de cutiuţe din această clădire. De fapt, deţin numai locul gol, căci nici pereţii casei mele nu-mi aparţin, îi împart cu vecinii mei, ne ţinem unii altora de cald. Casa asta are valoare doar prin locul gol din interior, adică prin calitatea ei de vizuină. Pentru asta, trebuie să nu răspunzi la bătăile în uşă.
Încerc să uit că sunt înconjurată din patru părţi de astfel de cutiuţe cu oameni, cu familii întregi, cu animalele familiilor întregi. Cu cratiţe, rufe, televizoare şi periuţe de dinţi. Văd vizuina mea în centrul unei cruci de cutiuţe, are câte o latură comună cu patru dintre ele. Aud zgomote de apă, toată apa din camerele alăturate, discuţii întregi, inclusiv la TV, discuţiile câinilor şi pisicilor, certuri, aud sfârâitul mâncării şi mi se umple cu mirosul ei bucătăria mică şi fără geam, de parcă aici ar fi fost gătită. Şi scârţâitul parchetului, probabil cel de deasupra, când mai am puţin şi adorm, atât de aproape încât mă concentrez câteva secunde să-mi dau seama dacă nu cumva merge cineva pe parchetul meu. Aş vrea să locuiesc la ultimul etaj, pe colţ.
Ştiu că în stânga mă învecinez cu holul lor şi cu camera unică, iar peretele din dreapta e comun cu bucătăria celorlalţi, cu baia şi, desigur, cu încăperea cea mare, 3 în 1 – dormitor, living şi cameră de oaspeţi. Deasupra şi dedesubt cutiuţele sunt organizate la fel, mă leagă de ele, de ei, ţevile care îmi trec prin casă. Calculez câte şanse sunt ca patul alăturat să nu fie aşezat ca al meu, în oglindă, dincolo de zid, şi mă întreb dacă acum, când stau rezemată, cu laptopul în poală, spatele meu se oglindeşte în spatele vecinului care se uită la televizor, şi câţi or mai fi la fel deasupra, până la etajul 9, şi câţi dedesupt. Ca să păstrez liniştea acestei incertitudini, nicicând nu voi intra în cele patru garsoniere învecinate.
Doar pe balcon reuşesc să scap de conştientizarea prezenţei unor străini în jurul meu. Deşi balconul, lung cât lăţimea casei, se învecinează doar prin geamuri mate şi colorate cu balcoanele alăturate, abia aici uit, în sfârşit, de cele patru garsoniere care îmi îmbracă pe dinafară casa, de întregul bloc căruia îi ocup unul din sertare, de coridorul lung şi întunecat, de uşa de la intrare, de intrare. Aici sunt singurele ferestre, adevărata ieşire a casei, pe aici comunic cu Lumea. Şi mă simt norocoasă de fiecare dată pentru că nu blocuri – cu sute de oameni fremătând în cutiuţele lor şi privindu-mă la rândul lor – , ci copaci văd. Copaci cu veveriţe. Alei şi cer. Simt că numai casa mea, suspendată în aer are priveliştea asta, nu şi alte vreo sută cincizeci de balcoane. Identice. Nu mai există nicio casă în jur, nicio fereastră, numai pentru mine străluceşte soarele. Aş vrea să zidesc uşa de la intrare şi să pot ieşi-intra numai pe aici, ca un porumbel.
