miercuri, 8 decembrie 2010

Colivia

Jos la ghenă e o colivie. Colorată, cu urme de mâncare, de gânieţi, caldă încă, aş zice. Are ferestruici, ca o căsuţă.

E cel mai trist lucru de zilele-astea, mai trist decât frazele de lemn găunos ale textului în care mi-am băgat limba franceză, să traduc, de lemn.

Mi-am amintit de vecinul de dedesupt, de când stăteam la garsonieră. Locuia, mai locuieşte?, cu soţia şi doi copii adolescenţi, avea şi câine şi papagali, vedeam colivia de la balcon pe pervaz şi îi auzeam, dar parcă o ţinea acoperită. Îl invidiam, eu nu eram în stare nici să am o plantă, îmi murise şi pătrunjelul. Voia să se mute, a venit la uşă că îi pică în baie de la noi şi că trebuie să repare ca să poată să vândă. Îmi era puţin teamă de el, era cam ciudat, îi auzeam mereu certându-se.

Cum să pui o colivie la ghenă? Mâine femeia de serviciu, sigură pe ea, stăpână pe scările blocului, pe ghenă, pe urmele paşilor mei, o va lua, cine ştie, o va pune în maşina de gunoi.

Şi mi-am amintit de vrăbiile mele de vara asta, îşi făcuseră cuib în scurgerea de la balcon, închisă pe partea asta. Le-am văzut de câteva ori scoţând capul, tot de pe balcon, n-am apucat să-i fac poză înainte să rămân fără aparat, la mare, aveau puişori acolo, în scurgerea balconului meu. Le puneam firimituri pe pervaz, dar nu ştiam niciodată dacă ele vin sau altele.

Mă făceau să mă simt bine, după dezastrul cu noile mele plante care deja îmi mureau. Cel mai bine îi mergea uneia care era de fapt buruiană, am observat mai apoi, după ce cotropise floarea. Am udat-o în continuare, ca pe celelalte, doar crescuse pe balconul meu, nu puteam s-o smulg.

Acum am alt pătrunjel şi un balcon mai călduros decât cel de anul trecut.

Mă duc să mă culc puţin, mai am nişte buturugi de tradus mai încolo.

duminică, 21 noiembrie 2010

A trecut ceva de când n-am mai trecut cărţile aici

De la Gaudeamus-ul de azi:
Roberto Bolaño - Târfe asasine, Curtea Veche, 2009
Monica Ali - Brick Lane, Curtea Veche, 2006
Radu Petrescu - Matei Iliescu, Paralela 45, 2007

Cam un an. De la Gaudeamus-ul de anul trecut, de la Vama Veche, de la Cărtureşti, de la poştă:
Ma Jian– Tăiţei chinezeşti, Curtea Veche, 2009
Mihail Vakulovski – Nemuritor în păpăşoi, Vinea, 2006
Gheorghe Iova – Călare pe muşcătură, Paralela 45, 1998
Caius Dobrescu – Deadevă, Paralela 45, 1998
Victor Erofeev – Frumoasa rusoaică, Paralela 45, 2006
Ştefan Baştovoi – Iepurii nu mor, Polirom, 2007
Radu Cosaşu – Opere III: Cinci ani cu Belphegor, Mătuşile din Tel Aviv, Polirom, 2009
Constantin Fântâneru – Interior, Polirom, 2006
Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor, Polirom, 2009
Calvino, Italo – Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Polirom, 2006
Thomas Bernhard – Vechi maeştri, Paralela 45, 2005
Thomas Bernhard – Da, Paralela 45, 2004
Mircea Cărtărescu - Frumoasele străine, Humanitas, 2010
Mircea Horia Simionescu - Bibliografia generală, Humanitas, 2007
Mircea Horia Simionescu - Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău, Humanitas, 2007
Mircea Horia Simionescu - Breviarul. Historia calamitatum, Humanitas, 2007

Iată lista completă, dacă vrei să împrumuţi.

joi, 7 octombrie 2010

Let go

Sunt oameni cu care mă intersectez şi pe care aş vrea să-i ţin aproape, pentru că-i simt cu sufletul, pentru că-i simt. Dar trebuie să învăţ să renunţ, să-i las să se îndepărteze, lucurile să-şi urmeze cursul normal. Să nu încerc să-i reţin, să-mi opresc tendinţa de posesie. Să mă bucur că există, să mă mulţumesc cu această căldură pe care mă fac să o simt şi pe care o voi simţi de fiecare dată când mă voi gândi la ei.

duminică, 5 septembrie 2010

Mamaie, matale ştii că pământul e rotund?

Cel mai puternic am simţit că nu mai e când curăţam ultima ceapă. Ultima pusă şi culeasă cu mâna ei, în grădină. M-am uitat în cămară: mai aveam nişte mălai, bulion şi grâu; îmi dăruia cu drag tot ce avea prin gospodărie. Mai eram legate fizic pentru încă o vreme. Mamaie, matale ştii că pământul e rotund? Aşa o întrebam din când în când pe bunica mea, tot mai puţin pe măsură ce o vedeam mai rar. Nu prea mă credea, doar ultima dată a zis, resemnată, o fi, maică, dacă zâceţ' voi. Mă întrebam cum îşi reprezintă ea lumea. Nu ştia să scrie şi să citească. Nu ştia în ce an suntem, îşi amintea doar aproximativ ce vârstă are, dar ştia că s-a născut în '35, de Rusalii. Şi, mai ales, ştia câţi au trecut de când era văduvă, n-a mai apucat să se împlinească patruzeci. Şi câte luni erau de când îşi îngropase fiul, n-a mai numărat decât patru. Îmi plăcea să o văd mirându-se. Îi povesteam pe înţelesul ei, universul meu de acum se apleca spre lumea ei, care fusese cândva parţial şi a mea. Vorbeam în felul ei, ca să mă simtă mai aproape. Păi şi e mulţi oameni în avionu'-ăla? Mulţi, mamaie, vreo două sute. Şi e foarte mare, ca d-aici până la baltă. Ce-şi pot spune doi oameni foarte diferiţi? Un om care nu iese din satul lui şi unul care trebuie să-şi reorganizeze structura interioară de fiecare dată când se întoarce la sat, fie şi numai cu gândul? Ce te poate lega de cineva atunci când nu există "comunicare"? Lipsurile, bucuriile, realizările comune? Cel mai mult ne-au apropiat, cred, aventurile agricole. Când plecam cu noaptea-n cap la câmp, doar noi două. Când am rămas cu căruţa în pană şi a trebuit să ne întoarcem cu ea goală, cu o roată pe jantă, am revenit să luăm porumbul a doua zi la trei dimineaţa, cu o căruţă împrumutată. Când s-a rupt un par care susţinea grămada de coceni de pe căruţă şi a trebuit să descărcăm tot, când s-a rupt hamul măgarului ce trăgea la căruţa plină cu struguri şi l-am legat cu ce s-a nimerit. Când mi-a încredinţat prima dată transportarea recoltei. Drumul ăla de câţiva kilometri buni pe lângă măgarii înhămaţi, văile abrupte, coborâte cu bine - greu nu poate fi prea greu. De la ea am învăţat că se poate mai mult şi mai bine şi, mai ales, că se poate acum, nu lăsăm pe mâine..., zicea mereu. Şi nu lăsa. Ne-a apropiat, desigur, faptul că-şi împărţea camera şi patul cu mine şi cu sora mea. Iarna. O vreme cu saltea de paie, pe care se aşeza bine măsuţa cu trei picioare, iar pe măsuţă, tigaia aburindă şi mămăliga. Dormea pe margine, ca să avem noi loc. Spre dimineaţă, când se făcea foarte frig, mai punea o pătură pe noi, apoi ieşea la treburi. Nimic nu mai era la fel când am dormit ultima dată la ea. Mie îmi era mult mai bine, ei îi era tot mai rău. Cei care formaserăm o familie eram acum împărţiţi în cinci locuri - patru pe lumea asta, în patru ţări, şi unul pe cealaltă. Primeam micul dejun la pat înainte să ştiu măcar că există aşa ceva. Mulgea caprele devreme, apoi lăsa toate treburile şi îl fierbea, pentru că eu şi sora mea ne scandam foamea din casă. Uneori pe vatră, dacă butelia era consumată sau pur şi simplu ca să facă economie, apoi ne aducea să mâncăm, în cameră, unde noi eram încă în plapumă. Lapte dumicat. În castron de metal sau în strachină. Mamaie, ne faci cococi? Asta era când făcea pâine, iar nouă ne era prea foame ca să mai aşteptăm. Lua o bucată de cocă nedospită şi o cocea pe vatră, la focul care încingea ţestul. Îl mâncam cald, cu brânză. Ne-a legat, fără îndoială, dorul de bunicul - eu nu-l cunoscusem deloc, ea, prea puţin -, deşi nu vorbeam despre asta, doar îmi povestea iar şi iar cum a murit - 23 august, tractoru', la pod la Vad, pă drum la spital, trei copii, Ionel dă zece luni, dădică-ta în burtă - şi ce om bun fusese. Era, pentru amândouă, posibilitatea pierdută a armoniei în familie. Altfel, pe bunicul îl ştiam din fotografiile lipite cu cocă pe coală violet, în ramele de tablouri de pe pereţi. Ne îmbăia în albia de lemn, ne pigulea de păduchi, ne spunea să nu stăm prea mult pe gheaţă, la baltă, ne lăsa indicaţii să punem brânza în sădilă, ce şi cum să dăm de mâncare la animale. În fiecare zi, înainte să plece la muncă la asociaţie, care pentru ea încă se numea colectiv. Destul de târziu am înţeles ce-mi plăcea cel mai mult la bunica, de ce mi se părea bună. Nu avea acea întunecime a sufletului pe care o au cei mai mulţi oameni care locuiesc la ţară. Avea foarte puţin din invidia, din agresivitatea defensivă şi din îndârjirea pe care ţi-o dau proximitatea permanentă a celorlalţi, desfăşurarea vieţii tale sub privirile tuturor şi, deci, evaluarea continuă de către colectivitate. Avea, în schimb, o atitudine umilă, faptul că nu "ştia carte" o închidea imperceptibil într-o lume a ei. Când s-a stins bunica, am înţeles că nu eşti cu adevărat matur până nu începi să-ţi duci morţii la groapă. Am înţeles că un om nu e doar un om, poate fi un punct într-o reţea, un reper, o instituţie. Suportul pe care se sprijină o parte din tine. Plângându-ne bunicii ne plângem îndepărtarea definitivă de copilărie. Ruperea legăturilor, destrămarea. Şi, poate, pierderea acelui loc căruia mult timp i-ai spus acasă, deşi locul e încă acolo, pustiu. Căci amintirile devin dureroase când nu mai ai ocazii să le rememorezi. Cei rămaşi în urmă fac ce fac toţi urmaşii, îşi revendică dragostea ei, spunând că ar fi avut dreptul să primească mai mult din asta sau din cealaltă, îşi laudă şi îşi cântăresc retrospectiv afecţiunea. Sper să nu ştie. Să n-o doară. Să zâmbească şi să ne compătimească. Să nu creadă că dragostea mea se măsoară în lacrimi, în lumânări aprinse la mormânt şi în covrigi daţi de pomană. Îmi doresc ca acolo unde e acum să fie altfel, să nu mai aibă temeri şi slăbiciuni, să aibă linişte şi detaşare. Să ştie să scrie şi să citească, să ştie cum e un avion, dar să nu-i pese în ce an suntem, să nu mai existe timp. Să nu mai existe bariere între ea şi aceia, puţini, cu care aici nu s-a înţeles. Să ierte. Să înţeleagă că pământul e rotund, să înţeleagă mai multe decât înţeleg eu, decât i-aş fi putut explica. Text apărut la LiterNet

joi, 2 septembrie 2010

Fotografii pentru Veronica

De data asta, puţine fotografii. Rămân, însă, cele de anul trecut.



În depărtare, Sibiul.



sâmbătă, 31 iulie 2010

Un melc

Uite, voiam să vă povestesc despre un melc.
Un melc mic de tot care a venit acasă cu bicicleta. :)
S-a căţărat pe bicicleta lui George şi l-a descoperit acasă, când lega bicicleta, la etajul şase. L-am adoptat imediat, era minuscul. L-am luat în mână şi nu ştiam ce să fac cu el, a început să meargă pe mâna mea, moale şi umed, ca şi cum era la el acasă. Era atât de mic şi de curajos. M-am emoţionat. Mă simţeam responsabilă pentru el. Am adus o foaie de varză şi l-am pus acolo cu grijă, melcii trebuie desprinşi foarte uşor când sunt mici. S-a plimbat pe foaia de varză, apoi s-a ascuns pe dosul ei. L-am dus cu tot cu foaie afară, pe sub tufişurile de pe lângă bloc. Mi-am propus să verific la scurt timp ce mai face, dar am uitat.

sâmbătă, 24 iulie 2010

N-am mai fost

de aşa mult timp pe aici, că am fost uimită cum arată... :)

miercuri, 16 iunie 2010

În dimineaţa asta...

Copacii de la fereastră văluriţi de vânt, soarele vălurit de copaci, lumina vălurită de perdea, pe pielea mea.

joi, 18 februarie 2010

De vânzare: lumina zilei

Îţi place să te uiţi din stradă la clădiri, la fiecare fereastră în parte, până sus. Nu te mira că unele sunt acoperite cu afişe uriaşe, ştii doar, acum totul e de vânzare, chiar şi deschiderea casei spre afară. Cum să fie înăuntru?! Probabil e ca în autobuzele înfăşurate în reclame, de acum câţiva ani. Te uitai pe geam, şi nu distingeai nimic, afară se vedea ca o poză foarte neclară, în mişcare, te dureau şi ochii de la găurelele alea. Te duceai în faţă, la şofer, unde geamurile nu erau acoperite. Oameni în cutii opace pe roţi. Colorate.

Acum reclamele nu te mai sufocă în autobuz – deşi, de la o vreme, ţi se livrează cu forţa spoturi video-audio, audio – , dar se lăbărţează tot mai mult pe clădiri. Case şi bucăţi de clădiri înalte sunt acoperite de tot cu creativitate. Cearşafuri întregi de creativitate. Priveşte, oraşul tău e plin de culoare! Da, chiar trăiesc oameni, zeci, sub afişul ăsta colorat, cu găurele. Primesc bani buni ca să nu se mai vadă feţele lor, ci acest chip fabricat, care zâmbeşte ca să vândă. Teancuri de apartamente unite de aceeaşi pânză uriaşă, de aceeaşi tranzacţie cu lumină şi privelişti. Oameni prinşi de bunăvoie în plasa reclamei, de la etajul cinci în sus. La vecinul de la patru n-a ajuns plapuma, îi invidiază pe norocoşi. Vrea şi el să-şi dea pe euro metrii pătraţi de lumină.

Casa ta e înfăşurată în plasă ca într-un giulgiu colorat, ochii-ei-ferestre îşi pierd rostul, sunt mereu înceţoşaţi. Ochii copiilor tăi. E ca şi cum ai privi lumea cu o plasă pe cap. Să nu poţi fi în contact direct cu afară nici când deschizi fereastra, să nu poţi întinde mâna să simţi ploaia, să nu ţi se poată aşeza vrăbii pe pervaz. E ca şi cum ai avea ferestrele mereu murdare. La urma urmei, ai putea renunţa şi la plante.

Să nu simţi vârstele luminii pe pielea ta. Să nu ştii cu exactitate cât de voioasă e lumina dimineaţa, să nu percepi înmuierea soarelui spre seară, aplecarea lui spre orizontală. Să nu ai toate gradaţiile de umbre în camera ta, să nu ai de ce să tragi draperia. Să nu mai existe „departe “, „cât vezi cu ochii“. Să nu poţi vedea intersecţia aglomerată şi gălăgioasă, nici bulevardul pustiu în miezul nopţii, luminile oraşului. Care stele?

Să nu vezi cum se leagănă copacii. Să auzi ploaia, dar să n-o poţi privi, să nu ştii când începe să ningă. Să nu-ţi poţi încrucişa privirea întâmplător cu mine, când mă uit din staţie să văd ce perdele ai. Multe capete se ridică acum spre locul unde e fereastra ta, dar nu se uită în ochii tăi, ci în ochii cearşafului. Să nu vezi oameni alergând după autobuz, sărutându-se când se întâlnesc, făcând cu mâna când zăresc pe cineva, capete date pe spate de râs, copii de mână cu părinţii lor, biciclişti depăşind coloana de maşini, domnişoare elegante, florăria din colţ. Cum se revarsă oamenii din gura de metrou. E singurul afară pe care-l poţi avea, şi tu tocmai l-ai vândut pe bani! Puteai să te gândeşti măcar la pisică. Îţi rămâne totuşi neacoperită fereastra de pe spate, de la baie.

Zi mersi că nu e şi cerul plin de reclame. Mai trec din când în când aparate zburătoare cu bannere fâlfâitoare, dar mai e destul până când norilor li se vor da diverse forme promoţionale, sau până când afişele digitale vor împânzi cerul. Stai liniştit, sigur lumina va trece prin ele.

Un text cuibărit la LiterNet

marți, 26 ianuarie 2010

Pătrunjelul

Am pătrunjel în ghiveci. Stă pe balcon ziua, iar de când e foarte frig, seara îl aduc în cameră. De două ori l-am uitat. L-am găsit pleoştit, am avut emoţii. L-am adus la căldură, i-am dat puţină apă, şi-a revenit. Doamne, m-am ataşat de el. N-am nicio plantă, dar mă simt legată de pătrunjelul din ghiveci. În seara asta, pentru prima dată, n-am putut rupe câteva fire, să pun în ciorbă. Era pe masa la care mâncam. Dacă ar fi rămas pe balcon, l-aş fi mâncat fără să-mi pese. Nu cred c-am să mai rup din el, poate mai la primăvară.

marți, 19 ianuarie 2010

Zăpadă şi nori

Urci muntele pe trepte săpate în haina sa de zăpadă. Are o altă suprafaţă, nu te mai caţeri pe pietre şi cărări, ca vara, ci pe glazura albă şi îngheţată. Norii sunt mai aproape şi mai vii ca oricând, bucură-te de ei până nu te înghit.
Capra - Bâlea şi înapoi. Făgăraş. Deasupra lumii.








Foto: Cristi Vasile şi George A. Enescu

marți, 5 ianuarie 2010

China în paharul meu

Am făcut lapte de soia! Dòu nǎi. Încă e cald.
E simplu, nu ştiu de ce nu am făcut până acum. Are aproape acelaşi gust ca în China. Şi o să fac şi tofu.