Bicicleta mea cu flori

Sau cum să fii fericit plimbându-te o oră cu frumuseţea în coş pe străzi faine din nordul Bucureştiului.


Cu bucuria asta am dat peste un ciclist serios (cursieră, costum special, cască) şi în vârstă, supărat şi bodogănind o domnişoară care se încurcase cu maşina şi blocase puţin trecerea pe pista de biciclişti.

Eu credeam că cei care merg cu bicicleta sunt în general oameni mai toleranţi. Îmi închipui că mersul pe bicicletă nu poate decât să te facă bucuros, poate fi terapeutic, chiar cathartic.

Oameni buni, e loc pentru toţi în oraşul ăsta aglomerat şi dezorganizat. Cu puţină răbdare şi bun-simţ ne strecurăm cu toţii fără să ne enervăm. Bicicliştii se plâng că nu sunt toleraţi în trafic, dar ei cât de toleranţi sunt cu şoferii?

Iepuri şi melci

"[...]unul dintre ei povesti că întotdeauna, înainte de a se apuca de secerat, se plimba pe câmp ţipând, astfel încât iepuraşii pitiţi în iarbă să se poată salva.
— Cei care n-au noroc rămân între lamele secerătorii. Într-un an am găsit trei: unul fără urechi, altul cu lăbuţele din spate tăiate, iar al treilea retezat în două. În verile când i-am alungat, nici unul n-a fost prins în lamele secerătorii." (Arto Tapio Paasilinna, Anul iepurelui)

Eu, primăvara trecută, agitându-mă pe lângă pomişorii care urmau să fie săpaţi şi adunând toţi melcii ca să-i duc departe, în iarbă. Plouase, erau atât de mulţi.

Şi altădată, un melc. Era o curte sălbatică, plină de ierburi înalte. Am găsit un melc şi l-am aruncat mai departe în iarbă, ca să nu-l calce careva. Apoi am uitat de el, ne-am plimbat încoace şi-ncolo şi am călcat pe el chiar eu. Din când în când îmi amintesc de el.