Am fost la un restaurant indian. Mmmm... Era mâncarea mea preferată în China. Deşi, probabil, mâncarea indiană din China, ca şi cea de aici, nu e tocmai ca-n India. Dar ne-o servea un indian. Iar bucătarul de aici e indian, şi-ţi poate găti ca-n India, să-ţi dea lacrimile de picant.
La Shanghai, în pauza de prânz, ne întrebam aşa: unde mergem? La indieni, la nepalezi, la jiao zi (chinezesc, ieftin, servea jiao zi), la Wan Chai (tot chinezesc, dar mai bun), la japonezi, la Hunan (chinezesc, cu specific Hunan), la mediteranean, la italieni, la Mumu (chinezesc, tăiţei), la Breeze (italian, occidental), la cantină (împinge tava), la Sichuan (chinezesc, provincia cu acelaşi nume, cel mai picant), la coreeni?
Urmează să mai încerc şi unul libanez. Şi chinezesc, desigur, n-am mai mâncat de când am plecat din China.
