Metrou ondulat

Metroul lung, fără despărţiturile vagoanelor. Îmi place să-l privesc când e mai mult gol, de la un capăt la altul, cum se ondulează ca un virme metalic uriaş. Aşa simţi că se întâmplă ceva în timpul călătoriei tale pe sub pământ, te ondulezi cu el. Ai o perspectivă, o deschidere, simţi că viermele are un interior. Un interior luminat. Şi capăt, două capete. Altfel, închis într-un vagon, ai impresia că mergi în întuneric, drept, căci curbele nu-ţi sunt la fel de clare. Nu vezi decât pereţii pe lângă care treci în viteză. Şi, cel mult, dar asta numai la trenurile vechi de-acum, şi mărginaşe, vezi în vagonul alăturat, prin geam, te uiţi spre spaţiul acela cu oameni luminaţi ca spre o deschidere.