De vânzare: lumina zilei

Îţi place să te uiţi din stradă la clădiri, la fiecare fereastră în parte, până sus. Nu te mira că unele sunt acoperite cu afişe uriaşe, ştii doar, acum totul e de vânzare, chiar şi deschiderea casei spre afară. Cum să fie înăuntru?! Probabil e ca în autobuzele înfăşurate în reclame, de acum câţiva ani. Te uitai pe geam, şi nu distingeai nimic, afară se vedea ca o poză foarte neclară, în mişcare, te dureau şi ochii de la găurelele alea. Te duceai în faţă, la şofer, unde geamurile nu erau acoperite. Oameni în cutii opace pe roţi. Colorate.

Acum reclamele nu te mai sufocă în autobuz – deşi, de la o vreme, ţi se livrează cu forţa spoturi video-audio, audio – , dar se lăbărţează tot mai mult pe clădiri. Case şi bucăţi de clădiri înalte sunt acoperite de tot cu creativitate. Cearşafuri întregi de creativitate. Priveşte, oraşul tău e plin de culoare! Da, chiar trăiesc oameni, zeci, sub afişul ăsta colorat, cu găurele. Primesc bani buni ca să nu se mai vadă feţele lor, ci acest chip fabricat, care zâmbeşte ca să vândă. Teancuri de apartamente unite de aceeaşi pânză uriaşă, de aceeaşi tranzacţie cu lumină şi privelişti. Oameni prinşi de bunăvoie în plasa reclamei, de la etajul cinci în sus. La vecinul de la patru n-a ajuns plapuma, îi invidiază pe norocoşi. Vrea şi el să-şi dea pe euro metrii pătraţi de lumină.

Casa ta e înfăşurată în plasă ca într-un giulgiu colorat, ochii-ei-ferestre îşi pierd rostul, sunt mereu înceţoşaţi. Ochii copiilor tăi. E ca şi cum ai privi lumea cu o plasă pe cap. Să nu poţi fi în contact direct cu afară nici când deschizi fereastra, să nu poţi întinde mâna să simţi ploaia, să nu ţi se poată aşeza vrăbii pe pervaz. E ca şi cum ai avea ferestrele mereu murdare. La urma urmei, ai putea renunţa şi la plante.

Să nu simţi vârstele luminii pe pielea ta. Să nu ştii cu exactitate cât de voioasă e lumina dimineaţa, să nu percepi înmuierea soarelui spre seară, aplecarea lui spre orizontală. Să nu ai toate gradaţiile de umbre în camera ta, să nu ai de ce să tragi draperia. Să nu mai existe „departe “, „cât vezi cu ochii“. Să nu poţi vedea intersecţia aglomerată şi gălăgioasă, nici bulevardul pustiu în miezul nopţii, luminile oraşului. Care stele?

Să nu vezi cum se leagănă copacii. Să auzi ploaia, dar să n-o poţi privi, să nu ştii când începe să ningă. Să nu-ţi poţi încrucişa privirea întâmplător cu mine, când mă uit din staţie să văd ce perdele ai. Multe capete se ridică acum spre locul unde e fereastra ta, dar nu se uită în ochii tăi, ci în ochii cearşafului. Să nu vezi oameni alergând după autobuz, sărutându-se când se întâlnesc, făcând cu mâna când zăresc pe cineva, capete date pe spate de râs, copii de mână cu părinţii lor, biciclişti depăşind coloana de maşini, domnişoare elegante, florăria din colţ. Cum se revarsă oamenii din gura de metrou. E singurul afară pe care-l poţi avea, şi tu tocmai l-ai vândut pe bani! Puteai să te gândeşti măcar la pisică. Îţi rămâne totuşi neacoperită fereastra de pe spate, de la baie.

Zi mersi că nu e şi cerul plin de reclame. Mai trec din când în când aparate zburătoare cu bannere fâlfâitoare, dar mai e destul până când norilor li se vor da diverse forme promoţionale, sau până când afişele digitale vor împânzi cerul. Stai liniştit, sigur lumina va trece prin ele.

Un text cuibărit la LiterNet