Colivia

Jos la ghenă e o colivie. Colorată, cu urme de mâncare, de gânieţi, caldă încă, aş zice. Are ferestruici, ca o căsuţă.

E cel mai trist lucru de zilele-astea, mai trist decât frazele de lemn găunos ale textului în care mi-am băgat limba franceză, să traduc, de lemn.

Mi-am amintit de vecinul de dedesupt, de când stăteam la garsonieră. Locuia, mai locuieşte?, cu soţia şi doi copii adolescenţi, avea şi câine şi papagali, vedeam colivia de la balcon pe pervaz şi îi auzeam, dar parcă o ţinea acoperită. Îl invidiam, eu nu eram în stare nici să am o plantă, îmi murise şi pătrunjelul. Voia să se mute, a venit la uşă că îi pică în baie de la noi şi că trebuie să repare ca să poată să vândă. Îmi era puţin teamă de el, era cam ciudat, îi auzeam mereu certându-se.

Cum să pui o colivie la ghenă? Mâine femeia de serviciu, sigură pe ea, stăpână pe scările blocului, pe ghenă, pe urmele paşilor mei, o va lua, cine ştie, o va pune în maşina de gunoi.

Şi mi-am amintit de vrăbiile mele de vara asta, îşi făcuseră cuib în scurgerea de la balcon, închisă pe partea asta. Le-am văzut de câteva ori scoţând capul, tot de pe balcon, n-am apucat să-i fac poză înainte să rămân fără aparat, la mare, aveau puişori acolo, în scurgerea balconului meu. Le puneam firimituri pe pervaz, dar nu ştiam niciodată dacă ele vin sau altele.

Mă făceau să mă simt bine, după dezastrul cu noile mele plante care deja îmi mureau. Cel mai bine îi mergea uneia care era de fapt buruiană, am observat mai apoi, după ce cotropise floarea. Am udat-o în continuare, ca pe celelalte, doar crescuse pe balconul meu, nu puteam s-o smulg.

Acum am alt pătrunjel şi un balcon mai călduros decât cel de anul trecut.

Mă duc să mă culc puţin, mai am nişte buturugi de tradus mai încolo.