marți, 2 iunie 2009
Mormântul garofiţelor
Azi dimineaţă m-am despărţit de garofiţele ofilite. Am explorat spaţiile verzi din jurul blocului, îmi era teamă că nu voi găsi niciun tufiş, căci au împrejmuit de curând totul, cu exces de zel, cu gărduleţe urâte şi brutale, gardurile gardurilor. Dar locuiesc într-un fel de margine, o margine nemargine, un cotlon, aşa că a rămas o bucată izolată şi neîngrădită, cu tufişuri numai bune pentru a depune florile ofilite la umbra lor. Era devreme, linişte, plouase, răsărise şi soarele. Să tot mori pe o vreme ca asta. Să te îngropi pe iarbă, departe.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
tu crezi ca garofitele au murit? eu zic ca voiau afara, la soare... ca noi toti, uneori :)
ca bine zici...
De ce esti asa de singura? Simt numai melancolie monotona...
Acum nu mai esti in China? Ce ai lucrat acolo?
De ce nu pui o poza cu tine in care sa se vada si chipul?
A., ce înseamnă să fii singur? Cu adevărat singuri sunt cei care vor să fie singuri, care se izolează şi nu au nevoie de nimeni. Dar dacă, oricât de izolat ai fi, ai o mână de oameni pe care îi iubeşti şi la care te gândeşti nu se cheamă că eşti singur, deşi nu-i vezi prea des. Poţi vorbi şi te poţi vedea cu oameni zilnic, şi tot singur să fii, şi în braţele perechii tale poţi să te simţi singur. Cât despre melancolie, nu ştiu ce să zic.
Nu mai sunt în China. Am lucrat la un joc video.
Poate voi pune o poză în profil. Până atuci, găseşti una: celălat blog > decembrie > textul meu în Tiuk.
Trimiteți un comentariu