Azi am mâncat covrigi în ceai. Adunaţi de nepoţelul meu când a fost cu colindul. Mi-am amintit de cele câteva dimineţi din preajma Crăciunului în care mâncam covrigi şi biscuiţi de la colindat, în ceai. Un mic dejun bun, mai mulţi ani la rând. Mai primeam şi bolindeţi, nişte colăcei împletiţi. Făcea şi bunica mea, îi cocea în ţest, pe vatră. Acum prea puţini mai coc, găseşti la magazin de toate. Ţestul nu mai e de mult pe vatră, iar vatra e acum părăsită. Nu-mi mai amintesc bine când am fost cu colindul ultima dată. Au fost sigur '97 şi '98, apoi '00 sau '01, şi gata. Cu oameni cu care acum nu mai am nicio legătură, în afară de sora mea. '97, primul revelion cu prietenii, 2003, primul an în care n-am stat acasă de sărbători şi anul în care m-am desprins cu adevărat de satul meu. M-am dus acasă numai pentru o zi, iar Ajunul mi l-am petrecut pe drum înapoi, parcurgând pe jos, prin viscol, cei 15 km de şosea înzăpezită pentru a ajunge la gară şi făcând de două ori mai mult cu ultimul tren care a mai reuşit să plece spre Bucureşti, de unde peste două zile urma să plec la Hamburg. Asta da desprindere.
Ce însemnau sărbătorile până atunci? Tăiam porcul, mergeam cu colindul, luam aghiazmă la Bobotează. Până la o vârstă, în dimineaţa de Crăciun stăteam la coada cu copii pentru împărtăşit. Mai târziu, stăteam şi la coada pentru spovedit şi la toată slujba. Şi ţineam post. Sărbătorile însemnau revelion cu prietenii şi neapărat discotecă în serile de Crăciun, ca în mai toate serile de week-end. Brad nu mai aveam de mulţi ani.
Ce înseamnă sărbătorile de atunci? Niciun Crăciun acasă, la ţară. Nici porc, nici colindat, nici discotecă. Au mai fost un Crăciun & revelion la Barcelona, nu-ţi doreşti să fii în centrul Barcelonei în seara de 31 decembrie. Apoi Crăciun în altă familie-casă-oraş, care are şi brad. Cu tot mai puţin post-biserică-spovedit-împărtăşit. Dar cu oameni de zăpadă, din nou.
4 comentarii:
Era frumos cand mergeam cu colindul! Zapada ne ajungea pana la genunchi, vantul batea cu putere si ne biciuia fata, dar noi (tu, Flory si cu mine) nu ne dadeam batute, umblam prin aproape tot satul si ne intorceam acasa cu traistile pline de covrigi, biscuti, bolindeti, nuci... Erau vremuri frumoase, pe care le-am retrait deschizand usa colindatorilor. Nu am mai fost demult cu colindul (de prin anul I de facultate) si mie dor.
O dată, eram deja cam mari pentru colind (pentru zona noastră, că-n alte zone se duc şi oameni în vârstă), am mers cu colindul doar eu cu soră-mea, la câteva case, prin vecini, aşa, de dragul lor. Poate atunci să fi fost ultima dată.
si cat de frumos era pe atunci...
Trimiteți un comentariu