De vânzare: lumina zilei

Îţi place să te uiţi din stradă la clădiri, la fiecare fereastră în parte, până sus. Nu te mira că unele sunt acoperite cu afişe uriaşe, ştii doar, acum totul e de vânzare, chiar şi deschiderea casei spre afară. Cum să fie înăuntru?! Probabil e ca în autobuzele înfăşurate în reclame, de acum câţiva ani. Te uitai pe geam, şi nu distingeai nimic, afară se vedea ca o poză foarte neclară, în mişcare, te dureau şi ochii de la găurelele alea. Te duceai în faţă, la şofer, unde geamurile nu erau acoperite. Oameni în cutii opace pe roţi. Colorate.

Acum reclamele nu te mai sufocă în autobuz – deşi, de la o vreme, ţi se livrează cu forţa spoturi video-audio, audio – , dar se lăbărţează tot mai mult pe clădiri. Case şi bucăţi de clădiri înalte sunt acoperite de tot cu creativitate. Cearşafuri întregi de creativitate. Priveşte, oraşul tău e plin de culoare! Da, chiar trăiesc oameni, zeci, sub afişul ăsta colorat, cu găurele. Primesc bani buni ca să nu se mai vadă feţele lor, ci acest chip fabricat, care zâmbeşte ca să vândă. Teancuri de apartamente unite de aceeaşi pânză uriaşă, de aceeaşi tranzacţie cu lumină şi privelişti. Oameni prinşi de bunăvoie în plasa reclamei, de la etajul cinci în sus. La vecinul de la patru n-a ajuns plapuma, îi invidiază pe norocoşi. Vrea şi el să-şi dea pe euro metrii pătraţi de lumină.

Casa ta e înfăşurată în plasă ca într-un giulgiu colorat, ochii-ei-ferestre îşi pierd rostul, sunt mereu înceţoşaţi. Ochii copiilor tăi. E ca şi cum ai privi lumea cu o plasă pe cap. Să nu poţi fi în contact direct cu afară nici când deschizi fereastra, să nu poţi întinde mâna să simţi ploaia, să nu ţi se poată aşeza vrăbii pe pervaz. E ca şi cum ai avea ferestrele mereu murdare. La urma urmei, ai putea renunţa şi la plante.

Să nu simţi vârstele luminii pe pielea ta. Să nu ştii cu exactitate cât de voioasă e lumina dimineaţa, să nu percepi înmuierea soarelui spre seară, aplecarea lui spre orizontală. Să nu ai toate gradaţiile de umbre în camera ta, să nu ai de ce să tragi draperia. Să nu mai existe „departe “, „cât vezi cu ochii“. Să nu poţi vedea intersecţia aglomerată şi gălăgioasă, nici bulevardul pustiu în miezul nopţii, luminile oraşului. Care stele?

Să nu vezi cum se leagănă copacii. Să auzi ploaia, dar să n-o poţi privi, să nu ştii când începe să ningă. Să nu-ţi poţi încrucişa privirea întâmplător cu mine, când mă uit din staţie să văd ce perdele ai. Multe capete se ridică acum spre locul unde e fereastra ta, dar nu se uită în ochii tăi, ci în ochii cearşafului. Să nu vezi oameni alergând după autobuz, sărutându-se când se întâlnesc, făcând cu mâna când zăresc pe cineva, capete date pe spate de râs, copii de mână cu părinţii lor, biciclişti depăşind coloana de maşini, domnişoare elegante, florăria din colţ. Cum se revarsă oamenii din gura de metrou. E singurul afară pe care-l poţi avea, şi tu tocmai l-ai vândut pe bani! Puteai să te gândeşti măcar la pisică. Îţi rămâne totuşi neacoperită fereastra de pe spate, de la baie.

Zi mersi că nu e şi cerul plin de reclame. Mai trec din când în când aparate zburătoare cu bannere fâlfâitoare, dar mai e destul până când norilor li se vor da diverse forme promoţionale, sau până când afişele digitale vor împânzi cerul. Stai liniştit, sigur lumina va trece prin ele.

Un text cuibărit la LiterNet

Pătrunjelul

Am pătrunjel în ghiveci. Stă pe balcon ziua, iar de când e foarte frig, seara îl aduc în cameră. De două ori l-am uitat. L-am găsit pleoştit, am avut emoţii. L-am adus la căldură, i-am dat puţină apă, şi-a revenit. Doamne, m-am ataşat de el. N-am nicio plantă, dar mă simt legată de pătrunjelul din ghiveci. În seara asta, pentru prima dată, n-am putut rupe câteva fire, să pun în ciorbă. Era pe masa la care mâncam. Dacă ar fi rămas pe balcon, l-aş fi mâncat fără să-mi pese. Nu cred c-am să mai rup din el, poate mai la primăvară.

Zăpadă şi nori

Urci muntele pe trepte săpate în haina sa de zăpadă. Are o altă suprafaţă, nu te mai caţeri pe pietre şi cărări, ca vara, ci pe glazura albă şi îngheţată. Norii sunt mai aproape şi mai vii ca oricând, bucură-te de ei până nu te înghit.
Capra - Bâlea şi înapoi. Făgăraş. Deasupra lumii.








Foto: Cristi Vasile şi George A. Enescu

China în paharul meu

Am făcut lapte de soia! Dòu nǎi. Încă e cald.
E simplu, nu ştiu de ce nu am făcut până acum. Are aproape acelaşi gust ca în China. Şi o să fac şi tofu.

Covrigi cu ceai

Azi am mâncat covrigi în ceai. Adunaţi de nepoţelul meu când a fost cu colindul. Mi-am amintit de cele câteva dimineţi din preajma Crăciunului în care mâncam covrigi şi biscuiţi de la colindat, în ceai. Un mic dejun bun, mai mulţi ani la rând. Mai primeam şi bolindeţi, nişte colăcei împletiţi. Făcea şi bunica mea, îi cocea în ţest, pe vatră. Acum prea puţini mai coc, găseşti la magazin de toate. Ţestul nu mai e de mult pe vatră, iar vatra e acum părăsită. Nu-mi mai amintesc bine când am fost cu colindul ultima dată. Au fost sigur '97 şi '98, apoi '00 sau '01, şi gata. Cu oameni cu care acum nu mai am nicio legătură, în afară de sora mea. '97, primul revelion cu prietenii, 2003, primul an în care n-am stat acasă de sărbători şi anul în care m-am desprins cu adevărat de satul meu. M-am dus acasă numai pentru o zi, iar Ajunul mi l-am petrecut pe drum înapoi, parcurgând pe jos, prin viscol, cei 15 km de şosea înzăpezită pentru a ajunge la gară şi făcând de două ori mai mult cu ultimul tren care a mai reuşit să plece spre Bucureşti, de unde peste două zile urma să plec la Hamburg. Asta da desprindere.

Ce însemnau sărbătorile până atunci? Tăiam porcul, mergeam cu colindul, luam aghiazmă la Bobotează. Până la o vârstă, în dimineaţa de Crăciun stăteam la coada cu copii pentru împărtăşit. Mai târziu, stăteam şi la coada pentru spovedit şi la toată slujba. Şi ţineam post. Sărbătorile însemnau revelion cu prietenii şi neapărat discotecă în serile de Crăciun, ca în mai toate serile de week-end. Brad nu mai aveam de mulţi ani.

Ce înseamnă sărbătorile de atunci? Niciun Crăciun acasă, la ţară. Nici porc, nici colindat, nici discotecă. Au mai fost un Crăciun & revelion la Barcelona, nu-ţi doreşti să fii în centrul Barcelonei în seara de 31 decembrie. Apoi Crăciun în altă familie-casă-oraş, care are şi brad. Cu tot mai puţin post-biserică-spovedit-împărtăşit. Dar cu oameni de zăpadă, din nou.

Mandarina mea cu frunză

Îmi aminteşte de portocalele cu frunze de la Shanghai, erau atât de bune. Şi de cum voiam să umplu coşul bicicletei o dată, dar n-am mai apucat. Grămezi întregi de portocale cu frunze am mai văzut în Italia, sunt chiar acum în piaţă,în pieţe.

Homelessul de pe scara mea

Îl vedeam din când în când, seara, stând pe caloriferul de la intrarea în bloc. Avea mai multe sacoşe colorate şi curate, un bagaj destul de ordonat. Nu mirosea urât. Nu scotea niciun sunet şi ţinea mereu capul în piept. Eram curioasă ce e cu el, dar mi-a fost jenă să-i vorbesc, circulau mereu oameni pe acolo. Adică, nu e normal să vorbeşti cu un vagabond, nu? Nu trebuie să-ţi pese, nu e problema ta, gândeşte-te mai întâi la tine - asta e gândirea cea mai sănătoasă, aşa-i? Dacă-i ajuţi, o faci pentru tine, ca să te simţi mai bun. Şi-apoi, dacă nu sunt nebuni, sigur sunt beţivi şi leneşi, asta gândim cei mai mulţi dintre noi. ("Societatea îi respinge pe leneşi", scriam în liceu, într-un eseu despre muncă, în confirmarea şi laudele profesoarei.)

Totuşi, e acolo, nu pot să mă prefac că nu există. Într-o zi l-am găsit lângă caloriferul de la etajul 1, stătea pe un scaun, cu sacoşele lângă el. Tot cu capul în piept. A locuit aici, la etajul 1, l-au evacuat acum şase luni, pentru că nu a plătit întreţinerea. (Dacă eşti homeless şi relativesless, te adăposteşti pe scara fostului tău bloc, cât mai aproape de uşa dincolo de care ai locuit). Are 55 de ani, nu are copii. Mai stă pe la un văr şi pe la un unchi. Nu mai lucrează din 1993. Nu s-a plâns, nu mi-a cerut nimic. Doar să-i spun dacă aflu de o garsonieră confort 3 de închiriat. Am stat pe vine, ca să-i văd faţa. S-a uitat o vreme în ochii mei, dar, pe măsură ce discutam, apleca tot mai mult capul în piept. (Un vecin s-a oprit să asculte ce vorbim. L-am ignorat, el chiar nu există. Mai ales că, înfofolită de iarnă cum eram, nici nu-mi vedea faţa, decât dacă s-ar fi aşezat şi el pe vine.)

Acum mă-ntreb ce-am rezolvat cu asta, pentru că nu pot să-l ajut, nici n-o să vorbesc de-acum cu toţi homeless-ii când îi văd pentru prima dată, nici măcar cu cei de pe scara mea. Şi nici nu sunt garsoniere confort 3 de închiriat prin cartier. Nu mă pot hotărî dacă să-i dau omului o supă caldă. Ce înseamnă să ajuţi? De ce să ajuţi? Pe cine?

scrisoare, trei

Aveţi o scrisoare, din Anglia, zice poştaşul şi mă priveşte cumva, curios. Eu am schiţat un zâmbet, în timp ce mă bucuram că am deschis uşa. Ceea ce nu fac decât foarte rar, în timp ce apăsam clanţa chiar mă întrebam ce e cu mine. Dar n-am zis nimic. Aţi fost la Londra? încearcă el din nou. Nu, sora mea e acolo. Şi, nu vă „cheamă“? zice, ca şi cum asta ar aduce oricui fericirea. Poate o să merg în vizită, mă prefac eu că nu înţeleg. Eh, acolo poţi să mergi şi să munceşti, insistă, şi mă priveşte ca pe cineva care nu ştie să profite de o şansă. Depinde ce vrei să faci..., zic, cu tonul cuiva care n-are nicio grijă pe lume. Mă priveşte mirat: Eh, pentru noi, românii... Oare ce viaţă are omul ăsta? Oare cât de mult îşi doreşte să-şi care geanta prin ploile londoneze?

Nu i-am mai spus că mama mea e în Italia. Nici că am fost în China. Sau că am prieteni în Spania care ar putea oricând „să mă cheme“. Da, a fost o vreme în care familia mea era răspândită în patru ţări. Acum, în trei. Dacă nu m-aş fi întors din China, România n-ar mai fi fost printre ele. Şi nu, n-au plecat în Italia sau în Anglia.

Aburi

Când vine frigul, apa de la robinet e prea rece şi nu mai pot sta desculţă pe gresie. Dar îmi place atât de mult să scot aburi. Merg pe stradă şi suflu din când în când ca un mic dragon, dau oxigenul, umezeala şi căldura mea. Răsuflarea se transformă în apă şi gheaţă, şi privesc norişorii de ceaţă, nevenindu-mi să cred că eu i-am produs.

Jucării

Oricât de mult mi-aş dori să menţionez autorul şi titlul lucrării, nu găsesc. Îmi amintesc numai că era o expoziţie temporară la Muzeul de Artă Contemporană din Shanghai, prin octombrie anul trecut.

*

Am aflat de la Medeea că instalaţia se numeşte The Real Toy Story şi a fost realizată de fotograful Michael Wolf..